Valentin POPOVICIU, Chief Strategy & Operating Officer – DIGI @ GALA DIGITAL TRANSFORMATION & AI 2025 organizată de Digital Transformation Council pe 10 decembrie 2025, powered by COMUNICAȚII Mobile și moderată de Ion Vaciu și Roxana Onea.
Discursul lui Valentin Popoviciu, rostit cu ocazia acordării Diplomei de Excelență pentru DIGI, merită citit nu ca un simplu moment festiv, ci ca o expunere de substanță despre un model industrial și economic care a reușit să scaleze din România către Europa Occidentală. Într-o industrie în care fluxul tradițional a fost, timp de decenii, invers, adică extinderea operatorilor vest-europeni către piețele emergente, DIGI apare ca o excepție relevantă: un operator născut într-o piață est-europeană care a intrat, competitiv, în piețe mature și reglementate din Vest. Popoviciu își poziționează implicit compania în familia operatorilor „alternativi” asociați la nivel european prin ECTA, organizație care agregă acei actori care contestă dominația incumbenților proveniți, istoric, din foste monopoluri de stat.
Această poziționare nu este doar identitară, ci explică un tip distinct de comportament investițional și o filosofie concurențială care, în interpretarea lui Popoviciu, produce efecte sistemice: prețuri mai competitive, inovație mai accelerată și o dinamică mai intensă a modernizării infrastructurii.
CAPEX ca semnal al diferenței structurale dintre „alternativi” și „incumbenti”
Unul dintre cele mai puternice pasaje ale intervenției este cel în care Popoviciu introduce o diferență cuantificabilă între două tipuri de operatori, insistând că diferența se vede „direct din cifre”. În lectura sa, operatorii alternativi investesc anual între 30% și 40% din veniturile lor în CAPEX, în timp ce operatorii tradiționali se situează în jurul a 15–16%. Chiar dacă procentajele pot varia de la o piață la alta și de la un an la altul, afirmația are o funcție argumentativă clară: în modelul alternativ, investiția devine motor al creșterii și al diferențierii, iar în modelul tradițional investiția tinde să fie mai prudentă, mai incrementală și, uneori, orientată spre conservarea pozițiilor consolidate.
Din acest contrast, Popoviciu derivă o concluzie de politică industrială: operatorii alternativi nu „distrug” modele vechi de business, ci creează modele noi, iar aceste modele noi sunt, prin însăși structura lor investițională, mai apte să împingă piața înainte.
Popoviciu descrie modelul DIGI ca fiind unul simplu în principiu, dar dificil în implementare, și anume un model de control end-to-end al CAPEX-ului și OPEX-ului de rețea. El recurge la o idee atribuită frecvent lui Jeff Bezos: nu formula e rară, ci execuția consecventă. În traducere telecom, cheia nu este să spui că vrei eficiență, ci să construiești mecanismele care o produc.
Exemplul pe care îl folosește pentru a face inteligibil acest model este modul de construcție a rețelelor FTTH în Vest. În scenariul tipic, un operator mare lansează o licitație, contractează un antreprenor general, acesta subcontractează, apoi încă o dată, până la nivelul unei echipe care ajunge să fie recrutată inclusiv din România, Republica Moldova, Portugalia sau alte țări. În lanțul acesta, spune Popoviciu, responsabilitatea se diluează, iar verificarea conformității se subțiază până la dispariție, astfel încât ajung să apară cazuri de muncă la negru, deși compania-mamă declară formal că respectă regulile prin intermediul subcontractorilor. În opoziție, DIGI lucrează direct cu oameni angajați, oferă condiții mai bune și creează perspective de carieră pe termen lung, ceea ce, în logica sa, închide circuitul responsabilității și maximizează eficiența operațională.
Miza reală a exemplului nu este doar morală sau socială, ci economică: eficiența obținută astfel poate fi transferată în ofertă, deci în preț, acoperire și calitatea serviciului.
Spania, România, Portugalia: geografia rețelelor FTTH și competiția infrastructurală
Cea mai consistentă secțiune factologică a discursului este legată de acoperirea cu fibră optică. Popoviciu afirmă că Spania și România sunt cele mai mari piețe ale DIGI, atât ca rețea, cât și ca număr de clienți, și introduce două valori care dau dimensiunea efortului. În Spania, DIGI ar fi depășit pragul de 12 milioane de locuințe acoperite cu fibră optică, iar în România ar fi depășit 9 milioane. Dincolo de simbolistica depășirii României în Spania, datele sugerează două lucruri: pe de o parte, capacitatea companiei de a implementa infrastructură masivă într-o piață occidentală competitivă, iar pe de altă parte, rolul determinant pe care îl revendică în succesul infrastructurii românești.
Popoviciu insistă că Spania, România și Portugalia se află în jurul unui nivel de 95% penetrare cu fibră la nivel de țară și invocă statisticile europene privind serviciile digitale ca sursă de referință. Indiferent de nuanțele metodologice ale indicatorilor europeni, el pune accentul pe un mecanism cauzal: acolo unde accesul la infrastructura pasivă a fost deschis și reglementat, concurența infrastructurală a devenit posibilă, iar investiția s-a accelerat.
Infrastructura pasivă ca politică publică: lecția spaniolă și portugheză și „momentul ratat” al României
În analiza lui Popoviciu, factorul principal care explică succesul FTTH în Spania și Portugalia este deschiderea accesului la infrastructura pasivă, în special tubulatură și stâlpi, construite istoric de stat. În Spania, canalizația realizată cu decenii în urmă este disponibilă pentru mai mulți operatori simultan, astfel încât nu mai este necesar „șantierul” permanent al săpăturilor urbane pentru fiecare nou competitor. Popoviciu insistă asupra ideii că, în astfel de condiții, barierele de intrare scad dramatic, iar competiția devine reală: dacă investești capital și ai un model eficient, poți construi rețea.
În Portugalia, el consideră că autoritatea de reglementare a fost printre primele din Europa care a înțeles și implementat accesul la infrastructura pasivă. În România, în schimb, Popoviciu sugerează că un proces similar ar fi trebuit să se întâmple „la începutul anilor ’90” în raport cu infrastructura Romtelecom, dar că viziunea a lipsit și momentul a fost pierdut. În acest context, apar două teze puternice: prima este că politica publică poate accelera concurența fără a subvenționa direct rețelele, iar a doua este că, atunci când politica publică întârzie, actorii privați ajung să reconstruiască, mai scump și mai greu, o infrastructură care putea fi reutilizată prin reglementare.
O parte tranșantă a discursului apare atunci când Popoviciu critică felul în care succesul României este prezentat uneori în contexte europene. El oferă exemplul unui panel la FTTH Council, desfășurat la Varșovia, în care România era prezentată drept model, dar în panel ar fi participat actori care, în interpretarea sa, ar fi contribuit la aproximativ 20% din dezvoltarea fibrei din România, în timp ce meritul majoritar ar aparține DIGI. Mesajul nu este doar unul de reputație corporativă, ci atinge un punct sensibil în industriile infrastructurale: atunci când atribuirea meritelor este distorsionată, și lecțiile de politică publică extrase devin distorsionate. Cu alte cuvinte, dacă nu înțelegi corect cine a investit și cum, riști să copiezi în alte țări o poveste greșit povestită.
Integrarea tehnologică: software-ul de rețea ca avantaj competitiv românesc
O dimensiune adesea ignorată în discuțiile despre telecom este partea de inginerie software și de integrare a sistemelor. Popoviciu afirmă explicit că „software stack-ul” DIGI este realizat în România, de ingineri români de software și sisteme, sugerând o integrare completă care explică viteza de implementare și flexibilitatea operațională. Într-o industrie în care multe operațiuni sunt dependente de furnizori globali și de cicluri de upgrade lente, această integrare internă poate funcționa ca avantaj competitiv, mai ales când compania operează simultan în mai multe țări și trebuie să standardizeze rapid procese, echipamente și operațiuni.
Consumul de date și economia video: Portugalia, Spania, România
Din perspectiva comportamentului utilizatorilor, Popoviciu oferă o comparație relevantă a consumului mediu de date mobile. În Portugalia, consumul mediu ar tinde către 30 GB pe lună, în România ar fi în jur de 16 GB, iar în Spania ar depăși 20 GB. În paralel, el avansează ideea că aproximativ 70% din consumul general în rețele este reprezentat de conținut video, ceea ce sugerează că economia telecom este, în esență, o economie de distribuție video, indiferent dacă vorbim de streaming clasic, social video sau apeluri video.
Diferențele între piețe sunt explicate ca variații de „pattern de consum”, dar concluzia operațională este clară: operatorul trebuie să proiecteze rețele capabile să livreze calitate constantă în piețe diferite, cu densități diferite și cu așteptări diferite ale utilizatorilor.
5G: demitizarea unei povești de marketing și condițiile tehnice reale
Poate cel mai util segment al discursului pentru un public de industrie este demitizarea 5G. Popoviciu contestă narațiunea „Europa a rămas în urmă”, argumentând că 5G există „peste tot” și că diferența reală invocată în spațiul public ține adesea de distincția dintre 5G non-stand-alone și 5G stand-alone, distincție relevantă mai ales pentru aplicații industriale. În opinia sa, câștigurile 5G nu se reduc la „bit per hertz” ca eficiență spectrală, ci la optimizări sistemice care îmbunătățesc calitatea rețelei, iar condiția de bază pentru 5G performant este existența unei rețele dense de fibră în backhaul.
Mai mult, el introduce un obstacol practic rar menționat: adopția 5G SA pentru consumatorul final este limitată și de compatibilitatea SIM-urilor mai vechi, care nu suportă 5G SA, ceea ce ar presupune înlocuiri masive fără un beneficiu vizibil pentru utilizator, atâta timp cât aplicațiile care ar necesita latențe foarte mici nu sunt încă uzuale. Prin urmare, accentul mediatic pe 5G SA devine, în această lectură, mai degrabă un instrument de marketing decât o necesitate imediată.
Spectru și acoperire indoor: de ce 2600 MHz poate fi mai pragmatic decât 3,5 GHz
În partea tehnică, Popoviciu explică rațiunea alegerilor de spectru pentru 5G, argumentând că o frecvență mai joasă, precum 2600 MHz, poate fi preferabilă în practică pentru acoperire indoor. El insistă asupra faptului că legătura de urcare, uplink-ul, este critică: dacă telefonul nu poate transmite suficient către site din interiorul clădirii, atunci întreaga experiență de date este compromisă, indiferent de downlink. În aceeași logică, banda de 3,5 GHz are capacitate mare, dar penetrare slabă, ceea ce o face mai puțin eficientă în utilizarea cotidiană, dacă nu este densificată masiv.
Oficialul DIGI completează explicația cu modernizarea sistemelor radio, descriind trecerea de la 2T2R la 4T4R și potențial până la 32T32R, ca modalitate de multiplicare a capacității fără creșterea directă a spectrului, subliniind că progresul tehnologic permite upgrade-uri semnificative chiar înainte de a invoca neapărat noi licitații și benzi.
Portugalia ca studiu de caz: intrarea unui competitor schimbă piața
Unul dintre cele mai interesante pasaje, cu relevanță pentru teoria concurenței, este cel despre Portugalia. Popoviciu afirmă că înainte de 2021, generaţia 5G nu era implementată în Portugalia, iar după intrarea DIGI în licitație, operatorii existenți ar fi accelerat implementarea 5G și și-ar fi multiplicat numărul de site-uri, crescând de la aproximativ 3.000 la circa 5.000 fiecare. DIGI, la rândul său, ar fi ajuns în trei ani la aproximativ 4.600 de site-uri și ar urmări să atingă un nivel similar în anul următor, ceea ce sugerează un efect clasic de „investment race” generat de intrarea unui nou competitor cu model agresiv investițional. În Portugalia deja avem o rețea foarte mare și am reușit în 3 ani să facem o rețea mobilă aproape similară cu a celorlalți operatori. Și aici se vede efectul concurenței.
Popoviciu face și o comparație geografică relevantă, spunând că Portugalia are circa 100.000 km², iar România circa 237.000 km², în timp ce DIGI operează în România o rețea de peste 9.000 de site-uri, pe care o descrie drept cea mai mare rețea din țară. Relieful e dificil ca și în România, Spania sau ca și în Franța, pentru că este un relief deluros. Nu neapărat montan, dar deluros, care este cel mai greu de acoperit pentru că ai șosele sau localități pe vale. Concluzia implicită este că densitatea, relieful și distribuția localităților contează decisiv, iar acoperirea reală nu se reduce la „semnal”, ci la capacitatea de a asigura trafic de calitate.
2026 și planul de 20 de milioane de locuințe acoperite în Spania
În final, Valentin Popoviciu proiectează o direcție clară pentru 2026 și următorii ani, cu accent pe Spania ca piață majoră, a cărei dimensiune demografică, de aproximativ 40 de milioane de locuitori, va tinde să depășească România ca potențial economic, chiar dacă încă nu o face în prezent. El afirmă un plan de extindere a acoperirii FTTH până la 20 de milioane de locuințe în următorii cinci ani, prezentat ca plan realizabil și deja în implementare, în timp ce Portugalia și Belgia rămân piețe noi, aflate în faza de consolidare comercială și infrastructurală.
Semnificația premiului: România ca furnizor regional de arhitecturi digitale
Diploma de Excelență acordată DIGI la Gala Digital Transformation & AI 2025 a sintetizat, într-o formulare coerentă, ceea ce discursul lui Valentin Popoviciu a argumentat pe larg: extinderea la nivel european a unei infrastructuri proiectate și operate din România și consolidarea rolului României ca furnizor regional de arhitecturi FTTH și Mobile Next Generation. Dincolo de ceremonie, mesajul este că există cel puțin un caz în care România nu este doar piață de consum sau teren de test, ci origine a unui model operațional care funcționează în Vest, iar această inversare de rol are relevanță strategică pentru întreaga discuție despre competitivitatea regională în economia digitală europeană.
