Comisia Europeană a deschis, pe 4 februarie 2026, o investigație aprofundată (Phase II) asupra proiectului ANCOM de reintroducere a reglementării ex-ante pe piața de wholesale local access furnizat la puncte fixe (WLA). Potrivit Comisiei, piaţa nu a mai fost reglementată în România din 2015, într-un context în care țara este descrisă drept lider UE la conectivitate fixă, cu acoperire foarte bună și prețuri de retail scăzute.
În proiectul notificat la Bruxelles, ANCOM susține că reintrarea reglementării este necesară pentru a proteja alegerea consumatorilor și a preveni scumpiri, identificând DIGI Romania S.A. drept operator cu putere semnificativă pe piață (SMP) și propunând remedii tipice regimului ex-ante: obligații de acces, transparență și, elementul cel mai sensibil, control de preț. Comisia însă formulează explicit „îndoieli serioase” în două direcții: pe de o parte, consideră că ANCOM nu a furnizat încă dovezi suficiente privind existența unor bariere înalte la intrare care să blocheze intrarea concurenților și să justifice impunerea reglementării en-gros; pe de altă parte, CE avertizează că o intervenție prost calibrată poate descuraja investițiile viitoare, nu doar ca efect local, ci ca precedent relevant „across the EU”. În consecință, pe durata Phase II (două luni), ANCOM nu poate adopta măsura, iar dosarul intră într-un regim de evaluare care include și o opinie a BEREC.
Din această sintagmă instituțională, „îndoieli serioase”, decurge, în realitate, o reorganizare a planurilor de business pentru întreaga piață fixă din România, deoarece Phase II nu judecă doar o decizie punctuală, ci pune în discuție însăși teza de fond: dacă România, tocmai pentru că a ajuns la performanță ridicată printr-un anumit model de investiție și preț, mai are nevoie de o revenire la ex-ante sau dacă această revenire riscă să taie stimulentul care a produs performanța.
În continuare, jocul se deschide în trei scenarii plauzibile, fiecare cu arhitectura sa de câștigători, costuri și adaptări.
1. Primul scenariu este cel în care Comisia își ridică rezervele la finalul investigației, fie pentru că ANCOM aduce dovezi suplimentare convingătoare, fie pentru că-și ajustează suficient măsura fără a-i schimba filosofia. Într-un asemenea caz, piața intră într-o fază de „wholesale enablement”: accesul en-gros devine o infrastructură reglementată ce permite concurență retail fără replicarea integrală a last mile. Pentru operatorii mari (Orange, Vodafone și orice alt jucător cu ambiții naționale pe fix), asta înseamnă că decizia „build vs buy” se rafinează: în zonele dense și profitabile, investiția proprie rămâne rațională, dar în zonele unde densitatea nu justifică un Capex mare, accesul wholesale poate reduce timpul de intrare pe piață și poate permite strategii convergente fix-mobil fără a aștepta ani pentru construcția rețelei.
Pentru DIGI, aprobarea regimului ar produce un paradox productiv: compania ar putea monetiza en-gros o parte din rețea, însă ar fi obligată să gestioneze un regim de transparență și eventual de preț care poate reduce flexibilitatea comercială; în același timp, diferențierea s-ar muta mai sus în stack: calitate, upgrade, servicii, suport, integrarea în pachete convergente, astfel încât avantajul „modelului DIGI” (eficiență operațională + Capex disciplinat + pricing competitiv) ar încerca să se conserve prin volum și execuție, nu prin exclusivitatea infrastructurii. Aici devine relevant faptul că ANCOM a descris anterior o arie amplă de localități (6500) în care DIGI apare ca SMP pe acces local fix, semnalând exact segmentul unde discuția despre acces reglementat are miza maximă.
2. Al doilea scenariu este cel în care Comisia nu ajunge la veto, dar își menține suficient de puternic rezervele încât ANCOM să fie împinsă către o variantă „light-touch”: o reglementare mai îngustă geografic, mai prudentă în privința controlului de preț și mai concentrată pe obligații de non-discriminare, transparență și oferte de referință, astfel încât piața să devină contestabilă fără a transforma accesul reglementat într-un instrument de redistribuire a rentei de investiție. Într-un asemenea caz, operatorii mari ar obține doar parțial beneficiile „buy”, fiind obligați să negocieze mai mult comercial, iar DIGI ar rămâne cu un grad mai mare de libertate în proiectarea ofertelor wholesale, dar într-o atmosferă de supraveghere mai intensă și cu o probabilitate mai mare de extindere treptată a remediilor, dacă apar semnale de foreclosure sau creșteri de preț greu de explicat competitiv. Din unghiul Bruxelles-ului, o astfel de calibrare ar încerca să împace două propoziții care se bat cap în cap: România funcționează bine pe fix, însă anumite micro-piețe locale pot fi, economic, „monopoluri naturale” greu de contestat.
3. Al treilea scenariu este cel al veto-ului: Comisia blochează măsura în forma propusă, iar piața rămâne în logica predominantă de după 2015, în care concurența se face prin investiție proprie, acorduri comerciale voluntare și consolidare. Pentru operatorii mari, veto-ul închide ruta rapidă de intrare „wholesale-first” în zonele unde nu există rețea proprie și împinge din nou spre capex sau spre parteneriate de co-invest. Pentru DIGI, veto-ul păstrează controlul comercial și reduce riscul ca reglementarea să devină un factor de comprimare a marjelor în zonele în care a investit devreme; dar, simultan, sporește presiunea reputațională și competitivă, pentru că discuția despre acces reglementat nu dispare — ea revine, sub alt dosar, dacă apar semnale de închidere a pieței sau de scumpiri care nu pot fi justificate prin costuri sau upgrade. Iar pentru România ca piață, veto-ul ar accelera, cel mai probabil, o tendință structurală: consolidarea, deoarece în absența unei căi reglementate de acces, micii jucători se confruntă mai dur cu economia scalei.
Abia aici apare, în mod direct, INTERLAN și ecosistemul operatorilor mici și regionali. Asociația InterLAN, ca organizație non-profit care operează unul dintre cele mai importante puncte neutre de schimb de trafic din România și reprezintă interesele furnizorilor de servicii de comunicații electronice și rețele, nu este „un operator”, ci o infrastructură de cooperare tehnică și, uneori, de poziționare comună. Pentru membrii tipici ai acestui ecosistem, o reglementare care creează acces en-gros predictibil ar putea funcționa ca o rampă de extindere retail în localități unde „build” este prohibitiv; un „light-touch” i-ar obliga să se specializeze și mai mult pe execuție locală și servicii cu SLA (B2B, B2G, managed services), în timp ce un veto îi împinge fie către investiții ultra-selective în micro-zone, fie către alianțe și consolidări care să le dea masă critică. În toate scenariile, InterLAN rămâne cu un avantaj tehnic – cost, latență, reziliență prin interconectare – dar nu substituie last mile; de aceea, miza pentru operatorii mici nu este ideologică („reglementare vs piață”), ci strict economică: dacă pot cumpăra acces la un cost care le permite să concureze fără să-și piardă capacitatea de investiție în propriile rețele acolo unde au avantaj.
În cele din urmă, efectul asupra clienților finali comportă două abordări care pot evolua diferit pe termen scurt și pe termen lung. Pe termen scurt, o reglementare ex-ante aprobată poate amplifica alegerea și poate reduce riscul de scumpiri locale, deoarece introduce o cale structurală prin care competiția retail poate apărea fără replicare integrală. Pe termen lung, însă, dacă controlul de preț și obligațiile de acces sunt proiectate astfel încât să reducă prea mult rentabilitatea investiției, atunci costul se plătește printr-o încetinire a upgrade-urilor și o prudență mai mare în extinderi, exact în segmentul în care România a câștigat reputație europeană.
Motivul pentru care Phase II este important nu ține, așadar, doar de un conflict instituțional între CE și ANCOM, ci de o întrebare de politică industrială mascată: cum menții o piață care a produs performanță prin investiție și preț, fără ca performanța să se transforme, local, într-o închidere a pieței; și cum corectezi închiderea, dacă există, fără a demonta stimulentul investițional care a produs performanța. În acest sens, comunicatul Comisiei nu este un „nu” definitiv, ci o cerinţă la rigoare: dacă România vrea să revină la ex-ante, trebuie să demonstreze barierele, să justifice proporționalitatea și să arate că remediile alese îmbunătățesc concurența fără să rupă mecanica investiției.
